Aventura noastră pe traseele Turului de investigare a Dunării a durat mai bine de o săptămână, timp în care, din viteza șeilor de bicicletă, de multe ori n-am avut timp să savurăm mai pe-ndelete locurile prin care am trecut. Sosiți la Cetate pe un soi de burniță mocănească, plouați de la est și din vest, am străbătut ultimii kilometri însoțiți de mirajul Fetei Morgana dansând în aburii fierbinți ai unei supe si de promisiunea mult visată a unor perne moi. Pentru că în locurile populate de îngeri minunile se întamplă în mod curent și aproape firesc, fanteziile noastre au devenit aievea o data ajunși la destinație.
Cum cobori dinspre satul Cetate către Dunăre, cale de vreo trei kilometri, te întâmpină, ițită dintre smârcuri cu pescari placizi și pâlcuri de plopi falnici, o inscripție tainică și albastră: Înger Parc. E prima epifanie dintr-o serie angelică mai lungă și semn sigur că te apropii de Portul Cultural, despre care am aflat că a fost răspunsul dat de Mircea Dinescu celebrului Dracula Parc, prăbușit între timp, slavă Domnului, sub povara propriului kitsch și a impotenței inițiatorilor.
Portul Cultural este rodul viziunii integratoare a poetului Mircea Dinescu, sau, dacă preferați, a cunoscutului om de televiziune și vulcanicului analist. Noi preferăm prima variantă, pur și simplu pentru faptul că locul pe care îl găzduiește nu e populat nici de microfoane, nici de vreo masă de talk-show, ci de cărți de poezie, de care mâna se împiedică la tot pasul. Există un singur televizor în tot “complexul”, și acela pus probabil doar pentru a întovărăși veghea paznicilor de noapte, nefamiliarizați pe deplin cu iambii din bibliotecă.
Sărăcia mijloacelor de informare în masă e compensată pe deplin și întru fericirea privitorului de abundența discretă a operelor de artă, de inspirație cultă sau țărănească. Tablouri cu îngeri cărați iarna pe gheață în lotci lipovenești sau picturi înfațișând aceiași îngeri mulinând melancolic lansete de ultimă generație, alternează cu păpuși împletite șui din foi de porumb, roți de car, linguroaie uriașe în care-ncape un copil mic, lavițe țărănești, tigve de dovleci în tingire de alamă, cântare ancestrale, covoare vechi oltenești, ibrice turcești și instrumente muzicale.
Mansarda cladirii principale oferă, pe lângă locuri de dormit, și spații generoase pentru munca “de birou”, fiind dotată cu tot echipamentul multimedia necesar. Chit că vrei să citești o carte în liniște sau să ții un laptop în brațe, te vei declara satisfăcut, pentru că ruterele și cablurile monitoarelor se împletesc în mod fericit cu obiecte de uz și simț artistic, chaise-long-uri confortabile, tablouri vraf și ocheane de privit în stele. După ce vei fi navigat lesnicios pe Internetul wireless, te vei putea tolăni liniștit pe o laviță oltenească sau direct pe pervazul ferestrelor, la umbra marelui tei de-afară.
Expoziția se prelungește, în mod firesc, în curte, unde pașii te poartă prin troscot și albăstrele, de la epava ruginită a unui tractor Lanz Bulldog, către căruța cu care țăranii locului își cărau odinioară grânele, sau către șareta boierească cu coviltir. Dimineața devreme, sculpturi metalice post-moderne, post-industriale și post-mic-dejun delicios țâșnesc din iarbă. Din când în când, se aude-un fâlfâit de aripi; la fel de bine pot fi îngerii grei din fier sau cârdul de gâște pornit cu zarvă mare spre balta din spatele casei. Chiar, ce-ar mai fi vestitele sarmale în foi de viță și fierte-n vin, fără aportul lor?
Peste drum de conac și vizavi de Gara Fluvială stă în adormire o mână de căsuțe care își așteaptă oaspeții în umbra deasă a copacilor ce străjuiesc o veche pistă de popice. Amenajate în vechile clădiri și anexe ale Gării, sunt decorate minimalist și cu bun-gust, iar singurele gadgeturi disponibile înăutru sunt lămpile pentru citit și dispozitivele anti-țânțari. Impresia e aceeași ca peste tot la Cetate: nu ești “cazat la stațiune”, ci stai de-a dreptul la cineva acasă și sunt mari șanse să te-ntâlnești cu gazdele la masă, pe terasă sau la un pahar de vin. Deși ești primit cu brațele deschise, nu te așteaptă nimeni la recepție și nu poți să comanzi rapid o bere, pentru simplul motiv că nu există bar, și chiar dacă ar exista, aici se bea doar vinul casei.
Portul Cultural Cetate e unul dintre cele mai prietenoase locuri pentru cicloturiști pe care le-am întalnit în Turul Dunării. Am aflat-o pe pielea și pe stomacele noastre, însă mărturie stă și experiența unui cuplu de basci, veniți pe o bicicletă tandem de la Tulcea și ajunși aici pe la mijlocul sejurului nostru. Am descoperit cu această ocazie că orice turist pe bicicletă își poate lăsa cortul la umbra bătrânilor plopi, poate folosi dușurile binefăcătoare și se va bucura de minunatul peisaj dunărean fără a plăti ceva. Câteodată, dacă are noroc, turistul se poate trezi cu o carafă de vin la gura cortului, după cum îi șade bine oricărui călător obosit care a pedalat o zi întreagă.
Zilele de vară încep la Cetate cu micul dejun, care numai mic nu e, savurat de preferință afară, pe terasa umbrită de un tei secular. Cât stai să mai arunci un ochi spre Dunăre, mesele lungi sunt degrabă încărcate cu tot felul de bunătăți locale, proaspete şi toate pregătite-n casă: felurite soiuri de brânză, mezelicuri de porc, dulcețuri neaoșe, omlete portocalii cu jumări adevărate, vestitele roșii oltenești și piesa de rezistență: o zacuscă cu parfum de toamnă, în care odihnesc mari și dulci bucăți de ardei copt. Materia primă e proprie și foarte vie; am vazut-o cu ochii noștri sub forma stolurilor de păsăret, a puilor de gâscă şi de curcă sau a râmătorilor ce mișună liberi prin bălţile din jur.
Pâinea se coace, desigur, tot aici, iar la prânz, eternul clișeu al cârciumelor românești, “ca la mama acasă”, capătă, în fine, un sens. Mamele noastre grijulii au fost doamnele de la bucătărie, care ne-au ajutat să punem la loc kilogramele pierdute pe bicicletă. Bănuim că nu e ușor să așterni masa de trei ori pe zi câtorva zeci de oameni, dintre care o parte vegetarieni, și să ai priceperea și fantezia să nu repeți vreo rețetă. Două feluri, plus desert, la prânz și la cină reprezintă coșmarul oricărei diete – doar la oraș, aici suntem cu-adevărat la țară. La o primă și grabnică aducere aminte, menționăm: supe dulci cu tăiței, ciorbe de legume sau de perișoare, borș de pește, mâncărică de cartofi cu afumătură, fripturi la tavă, tocănițe de vițel, sarmale cu mamaligă, varză călită cu friptura de gâscă, somn la cuptor, roșii cu brânză și busuioc, ciuperci trase-n unt, conopidă cu pesmet, plăcinte de toate felurile, prăjituri, cornulețe, creme de zahăr ars, clătite, compot, tort de fructe.
După asemenea festinuri boierești, o ieșire pe bicicletă e binevenită pentru menținerea formei fizice și a celorlalte forme în limite normale; în fiecare zi, câte un grup de voluntari a plecat să exploreze împrejurimile, în medie cam 50 de km. Satele de lângă Cetate îți rezervă surprize dintre cele mai plăcute; pedalănd, de exemplu, prin Obârșia de Câmp, am dat peste o minune de castel, destul de bine conservat. Din Obârșia, te poți întoarce pe drumul național, suficient de prietenos cu bicicliștii, pentru că are o bandă de siguranță generoasă. Lunca de aici e acum teren arabil, așa că de-a dreapta bicicletei sunt terenuri cultivate până aproape de Dunăre, mai ales cu pepeni. Cum să reziști tentației?
O altă ieșire, deosebit de spectaculoasă, a fost găsirea unei rute alternative pentru a ajunge la crama de vinuri din Galicea Mare. Drumul cel mai ușor este pe șoseaua de asfalt care leagă Craiova de Calafat, însă peisajele sunt destul de monotone, și pentru că deja știm cum se face treaba asta în mod temeinic, am decis să investigăm alt drum. Așa că am făcut prima la stânga, spre Unirea și Caraula, iar de acolo, prin Izvoare, am coborât către Galicea Mare. Drumul are cam 40 de kilometri și e foarte variat; există asfalt, dar și off-road, urcușurile sunt destul de line, se merge pe câmp, printre lanuri, pe liziera unei păduri tinere de stejari, iar coborârea de câțiva kilometri către Galicea merită toată transpirația. Crama e nerestaurată, însă are un farmec decrepit, iar racoarea din beciuri și din paharele degustate pe-ndelete compensează pe deplin.
Seara e recomandabil să te răcorești pe terasa Gării Fluviale, în compania prietenilor, a câtorva pepeni și a unui pahar de Crâmpoșie rece cu sifon. Soarele apune exact în geana fluviului, iar nea Feri, administratorul venit tocmai de la Budapesta ca să aibă grijă de această moșie din Lunca Dunării, are pregatită câte-o poveste pentru fiecare. El însuși subiect de roman, Feri e licențiat de școală, dar mai ales de viață, în turism, PR, management, agricultură, bucătărie, contabilitate și bon esprit.
Periplul nostru de-a lungul Dunării a ajuns la final în 2013; mulțumim Port Cultural Cetate și ne vedem la anul. Marea provocare care ne așteaptă de acum înainte este să oferim o alternativă valoroasă de informare turiștilor care doresc să vadă și altceva, dar mai ales, altcumva. România merită cunoscută îndeaproape, iar de pe bicicletă, credeți-ne pe cuvânt, se vede așa cum este cu adevărat. Noi așa vom face și la anul. Echipa Turului Dunării vă salută și vă mulțumește pentru sprijin!
Florin David
